Ţărâna din buletin nu piere

Chiar dacă au trecut zeci de ani de când au dat opinca pe pantof şi s-au mutat ori au fost aduşi la oraş, unii români nu reuşesc să-şi scuture ţărâna din buletin. Au înlocuit horele de la sfârşitul săptămânii cu „Gabi Firea Show”, atelajul cu un BMW sau Audi la mâna a doua, cu numere de Bulgaria. Animalele din ogradă au fost schimbate cu haita de câini comunitari de la colţul străzii, însă reflexele rurale au rămas, intacte, la locul lor.

Taifas ca pe uliţă

Ele sunt cele care îi îndemnă să-şi ţină uşa de la apartament deschisă ca să le vadă lumea scoarţele din tindă (pardon, mocheta din hol), în timp ce holul blocului e invadat de miresme de rântaş cu untură şi cântecele Romicăi Puceanu.  Automatismele rurale îi fac să iasă în capot şi botoşi pentru a sta la taifas pe băncuţa ori bordura din faţa blocului, atârnând “plăşile” de gard (vezi foto), devorând bomboane agricole şi tocând mărunt pe oricine intră sau iese.

Intimidaţi de forfota şi impersonalul centrelor urbane, ţăranii citadini încearcă să recreeze confortul societăţii săteşti, în care toată lumea se cunoaşte cu toată lumea şi în care nu poţi nici măcar să tragi aer adânc în piept, fără ca megieşii să măsoare exact câţi centimetri cubi ai inhalat. Şi nicăieri nu se poate practica mai cu spor această revenire la obârşie decât în bătrânele construcţii comuniste, care adună la un loc sute de nostalgici ai traiului patriarhal.

Mândria proprietăţii şi importanţa şedinţelor

Aducând de peste veacuri obsesia naţională pentru posesiune, ţăranii „blocatari” sunt tare mândri de statutul lor de proprietari. Nu contează că deţin doar o amărâtă de garsonieră confort 2 sau un jalnic apartament cu două camere semidecomandate şi o debara pe post de bucătărie. Ei fac parte dintr-o Asociaţie, au un Preşedinte şi drept de vot în privinţa unor probleme esenţiale precum: curăţenia scării, înnoirea interfonului şi vopsirea balustradei în culoarea adecvată.

Bucuria apartenenţei la un organism cvasi-oficial îi face pe sătenii de la bloc să transforme palierul într-un fel de uliţă pe care intimitatea este cel puţin imorală, dacă nu chiar ilegală. Pentru că, în mintea lor, discreţia nu şi-o poate dori decât cel care are ceva de ascuns. Altfel orice intruziune în spaţiul privat li se pare naturală, că „doar suntem vecini”.

Spaţiul privat e pentru dubioşi sau obraznici

Adunarea generaţiilor

De aceea, ţăranii de oraş nu vor folosi niciodată telefonul sau cutia poştală, preferând ca, pentru fiecare comunicare, oricât de banală, să sune şi apoi să bată cu insistenţă la uşile colocatarilor. Doar aşa, în timpul discuţiei, vor putea trage cu ochiul, peste umărul interlocutorului, la „ce are ăla în casă”.

Iar dacă refuzi o vizită inopinată, în special din partea administratorului, nu participi la schimbul amical de prăjituri între coabitanţii aceluiaşi etaj, nu te implici în şedinţele de bloc şi în activităţile gospodăreşti de plantare a pătlăgelelor pe spaţiul verde, atunci eşti calificat drept „individ dubios”.

În aceste condiţii, vei fi mai atent spionat, mai des verificat şi mai aspru sancţionat, deoarece ameninţi să pui în pericol buna colaborare a micii, dar îndârjitei, comunităţi. Brusc, privitul pe vizor sau pe monitor şi ascultatul cu paharul lipit de perete nu vor mai fi metode de satisfacere a unei curiozităţi nătânge, ci forme de îndeplinire a unei datorii nobile: protecţia binelui obştesc.

Cine nu participă cu entuziasm şi transparenţă la viaţa comunităţii rurale din blocul citadin e ori obraznic, ori suspect. Iar ţăranii urbanizaţi au mereu ac de cojocul celor care refuză integrarea.

Etichete: București, oameni, umor involuntar