Cum ne împăcăm drepturile?

Care drept e mai tare? Cel al unui grup de tineri non-conformişti să o vadă pe Lady Gaga fluturându-şi rochia din hălci de carne sau dreptul unei familii de vârstă mijlocie să circule fără oprelişti pe bulevardul Libertăţii? Cele două nu s-ar exclude dacă Primăria Municipiului Bucureşti ar fi la fel de preocupată de fluidizarea circulaţiei pe cât este de entuziastă în primirea artiştilor străini. Sigur că organizarea unui concert de proporţii necesită şi câteva sacrificii, dar restricţionarea circulaţiei pe câteva bulevarde timp de trei zile pare un exces de zel. Punând benzile închise de autorităţi lângă benzile blocate de cei care parchează fix unde au ei treabă şi chef (cam aşa, adică), rezultă că şoferii n-au decât să-şi ia maşinile la subsuori precum Fred Flinstone şi să se urce în tramvai.

Muncitorul zelos şi ursuzul în pijama

Pe cine putem blama? Pe muncitorul care în toiul verii vrea să profite de puţina răcoare, deci se apucă de spart asfaltul în toiul nopţii, sau pe cetăţeanul sub ferestrele căruia se petrece operaţiunea şi care îşi scoate pe balcon torsul îmbrăcat în pijama, înjurând de mama focului?

Teoretic, somnorosul necuviincios n-ar avea motive să protesteze. Lucrările edilitare sunt indispensabile, iar la sfârşitul intervenţiei el va beneficia de asfaltul neted, proaspăt turnat, ori de conducta reparată. Asta dacă episodul s-ar petrece în Germania, unde nu se decopertează străzi fără nici un cusur, când, la nici un kilometru mai încolo, găurile rânjesc hâd din carosabil. Sau în Elveţia, unde cu siguranţă nu se toarnă asfalt drept în baltă, nici peste ţevile găurite pentru ca, trei zile mai târziu, el să fie dat la o parte şi să se meşterească la reţeaua de apă. Dar pentru că evenimentul are loc în România, trebuie să-i acordăm circumstanţe atenuante domnului irascibil. Pentru el, hărnicia diverşilor muncitori funcţionează doar pe post de ceas deşteptător programat greşit. Unul care continuă să-i zbârnâie în urechi până la sfârşitul orelor de somn.

Când abuzul depăşeşte beneficiul potenţial

Al cui drept e mai drept? Al unor proprietari de a trăi cu iluzia siguranţei sub forma unei camere video instalate în scara blocului sau dreptul altor locatari de a intra în propriul apartament fără să fie pândiţi de ochii din hol? Poate că cele două tabere ar putea convieţui paşnic dacă înregistrările ar fi destinate exclusiv unor persoane avizate şi competente şi numai în cazul reclamării vreunui jaf a cărui pagubă depăşeşte valoarea covoraşului din faţa uşii. Dar, în mentalul colectiv al sătenilor conjunctural urbanizaţi circulă ideea că dacă n-ai nimic de ascuns, atunci ai totul de arătat. Iar când exponentul de vază al ţăranilor de oraş ajunge “să aibă o putere”, respectiv cea de preşedinte ori administrator al un unui bloc cu supraveghere video, e greu de crezut că nu o va folosi pentru a-şi ostoi curiozitatea bolnăvicioasă cu privire la viaţa cotidiană a vecinilor săi. Cam aşa:

La ce folosesc filmările în bloc

(Sursa capturii)

Abundenţa teoretică şi clamarea drepturilor

România are mai multe dileme morale decât locuri de muncă. Are mai multe legi decât oameni dispuşi să le respecte. Etica, dreptatea, democraţia şi egalitatea sunt subiecte mai prezente în dezbaterile publice decât starea economiei, dezastrul din învăţământ, falimentul din sănătatea publică sau scăderea constantă a performanţelor sportive. Toată lumea face apel la legi, reguli şi reglementări, alegându-le cu grijă doar pe acelea care susţin un anume punct de vedere politic. Dar mai ales, toată lumea îşi cere drepturile. Însă cum am putea mulţumi pe toată lumea, într-o ţară în care toţi au drepturi şi nimeni n-are obligaţii?

Etichete: București, oameni, PMB, progres, trafic