Jurnalist de profesie, părerolog prin vocaţie şi vedetă din întâmplare, pe analistul pesimist îl găseşti în studiourile celor două – trei televiziuni la care este arondat în funcţie de orientarea politică pe care nu se străduieşte să o disimuleze. Dacă opiniile lui s-au născut din convingere sau din interes, numai el ştie. Cert este că, ascultându-l vreme de cinci minute, afli că nu-i altul mai imparţial, mai obiectiv, mai cinstit şi mai sincer ca dânsul.
Poartă povara răului universal
Pătruns de empatie şi altruism, analistul este un om profund nefericit. El poartă pe umeri frământările unei ţări întregi, transformându-se de, bună voie şi nesilit de nimeni, în goarna diverselor categorii de asupriţi ai puterii. Deplânge cu glas tremurând soarta nemiloasă a pensionarilor de pretutindeni, se înfiorează în faţa stihiilor naturii care îi secătuiesc de puteri pe agricultori, jeleşte prăpădirea învăţământului românesc sau se stinge de dorul muncitorilor pierduţi printre străini.
Deşi abia a depăşit patruzeci de ani, eternul comentator a văzut şi a trăit multe. Clătinând din cap a deznădejde, este pregătit la orice oră să intre în orice dezbatere pentru a ne anunţa, în esenţă, că “răul abia începe“. Vasta-i experienţă de viaţă l-a învăţat ca de fiecare dată când simte miros de flori, să se uite în jur după sicriu. Nici un exemplu pozitiv, nici o reuşită locală sau naţională, nici o veste bună sau încurajare nu-i poate smulge vreun zâmbet din colţul gurii. El ştie pe surse că reuşita e doar propagandă, bunăstarea doar un simulacru, iar progresul, o simplă iluzie.
Analistul pesimist manifestă o reticenţă sporită faţă de orice şi oricine, mai puţin propria persoană. Are o încredere neţărmurită în inteligenţa lui, toate argumentele şi evidenţele din lume nefiind în stare să i-o zdruncine. De aceea, nu se jenează să emită judecăţi de valoare, să dea verdicte, să critice aspru şi să prezinte soluţii teoretice pentru toate problemele societăţii. Faptul că are dreptate este o axiomă izvorâtă din perfecţiunea absolută a fiinţei sale, iar opiniile contrare sunt doar expresia perfidiei unor indivizi aserviţi propagandei anti-româneşti, care au ca unic scop în existenţa lor meschină să-l “scoată din joc pentru că ştie şi spune prea multe”.
Prizonierul propriilor limite
Dezbrăcându-l însă de maşina fiţoasă luată în leasing, de viluţa cumpărată cu un credit pe 330 de ani, de cele câteva mii de euro pe care le încasează pentru a-şi îndrepta pesimismul într-o direcţie sau alta, analistul nu mai rămâne decât un biet părerolog angajat cu ziua. Soarta l-a ridicat de la măsuţa din cârciumă şi l-a aşezat la pupitrul unei emisiuni de ştiri, sporindu-i publicul de la cei câţiva tovarăşi de pahar ameţiţi, la cele câteva sute de mii de telespectatori partizani. Însă nici o conjunctură din lume nu va reuşi să-i dăruiască logică, să-l facă să asculte, să caute soluţii constructive aplicabile, să dialogheze cu adevărat, să vadă şi dincolo de linia editorială care-i plăteşte ratele.
