În oraşul Iaşi, la recensământul etilic 2011, au fost număraţi doar 295 de mii de oameni, notează Agentia.org. Cum adică “doar”? Adică noi, autorităţile, ştim că de fapt sunt mai mulţi. Păi de unde ştim, nu fix ăsta era rolul recensământului, să numărăm capete de locuitori? Dacă 295 de mii au ieşit, înseamnă că atâţia sunt, nu?!
Dacă nu, atunci de ce a cheltuit statul român 46 de milioane de euro, adică 2,5 euro pe recenzat potenţial, dacă ştia deja numărul real de cetăţeni?
Adevărul sporeşte absurditatea situaţiei şi scrie:
În municipiul Iaşi, din cele 114.000 de locuinţe, 103.000 au fost înregistrate.
Deci ştiam şi numărul de locuinţe. Atunci ce ne împiedica să luăm datele de la Cadastru în loc să numărăm closetele pe bază de declaraţie pe proprie răspundere? Voiam să aflăm cine are termopane? Orice preşedinte de Asociaţie de proprietari ştie şi putea răspunde. Cât pentru case, erau suficienţi 5 băieţi cu aparate foto.
Gradul de şcolarizare? Ministerul Educaţiei are situaţia exactă. În arhive prăfuite, e drept, dar tot e mai realistă decât o declaraţie luată pe genunchi fără prezentarea vreunui act de studiu.
M-am prins, relevante erau religia şi etnia. Adică exact întrebările opţionale, la care foarte mulţi nu au răspuns, considerându-le, pe bună dreptate, intruzive.
