După vreo câteva sezoane de emisiuni „incendiare” şi nişte team-building-uri de taină în compania managerilor postului la care lucrează, prezentatorul incisiv e pregătit să mai urce încă o treaptă pe scara ierarhică, devenind un respectabil redactor-şef infatuat.
Gardul valutar
Din noua sa poziţie el perpetuează tradiţia reporterului frenetic, trimiţându-şi colegii mai tineri să prezinte cursul valutar de lângă gardul BNR, preţul cartofilor din faţa unui hipermarket şi starea vremii din parcarea televiziunii. Probabil aerul rebegit şi vântul care le suflă prin plete şi în microfon în timpul transmisiilor îi fac pe jurnalişti să pară mai profesionişti, mai dinamici, mai implicaţi.
Tot redactorul-şef este cel care decide că trebuie filmată ceasuri întregi o poartă închisă, doar pentru că în spatele ei se presupune că nişte politicieni s-au adunat pentru o şedinţă. Nu contează că, poate, publicul şi-ar dori să vadă ceva mai mult decât nasul invitaţilor din programele curente, directorul editorial cere ca trei sferturi din ecran să fie alocat ferestrelor „în aşteptare”. El zice că ne sporeşte suspansul. Noi zicem că ne sporeşte starea de nervozitate şi tentaţia de a folosi telecomanda.
Păunescu, ceafă, coadă
Tot pentru impresie artistică ne sunt servite şi celebrele ilustraţii în buclă: două minute de imagini cu acelaşi ministru coborând din aceeaşi maşină, o vedetă intrând într-un hotel sau un afacerist ieşind de la tribunal, difuzate la nesfârşit peste vocile unor comentatori fără faţă, fără nume, fără număr, care despică firul în patru pe un subiect „fierbinte”, denumit pompos „breaking news”.
Atunci când nu are treabă cu maltratarea retinei stimatului telespectator, redactorul-şef infatuat se ocupă de imbecilizarea lui. Fostul prezentator incisiv a învăţat că nici o ştire „nu se vinde” dacă nu conţine dramă, politică, violenţă, criză economică, sau pe toate patru la un loc. Nimic nu îngraşă mai tare audienţa decât un jurnal care începe cu reportaje de genul:
Ajuns şomer din cauza crizei economice, un bărbat şi-a măcelărit familia, apoi s-a spânzurat de lustră, lăsând pe masă un bilet pe care scria: “jos Băsescu, el ne-a ciuruit“.
Dacă e weekend, desfăşurătorul se completează cu vreo câteva informaţii de larg interes despre succesiunea anotimpurilor, târgurile de produse tradiţionale şi felul în care s-au distrat turiştii la munte, la mare şi pe orice cărare. Nu-i aşa că vi s-a făcut dor de o carte bună sau măcar de un site ordonat?
După câţiva ani la datorie
Spre deosebire de reporterul frenetic, redactorul-şef vechi nu-şi petrece iarna transmiţând de sub nămeţi, ci sorbind o ceaşcă de Kopi Luwak în vila patronului din Corbeanca. Omologul său de la celălalt trust de presă, alintat Golănaşul atunci când împrumută cheile de la şalupa stăpânului pentru o scurtă întrevedere cu pelicanii Deltei, a şi uitat cum arată un reflector de televiziune. Relaţia la „per tú” cu proprietarul armatei jurnalistice e motiv de nespusă mândrie în public. În singurătatea Deltei însă, editorul şef îşi preschimbă infatuarea în teamă. Parcă şi pescarii îl privesc prea insistent. Dar dacă nu sunt chiar pescari?
Deşi toată politica editorială pare un uriaş şablon gata să fie aplicat, redactorul-şef are o viaţă tare complicată. Ea începe abia după terminarea orelor de program.
