Femeia de succes şi răzbunarea cratiţei

Facem o salată!

În vremurile noastre, dacă vrei să jigneşti o domnişoară, nu te mai legi nici de inteligenţa ei, nici de moravuri, nici de ţignalul cu care îşi anunţă toţi vecinii că are o dezbatere în contradictoriu cu partenerul, pe tema consumului de alcool în locuri publice. Pentru femeia modernă şi contemporană, neaoşa trimitere la origini nu e nici pe departe la fel de jignitoare precum insinuarea unei călătorii iniţiatice spre adâncurile…cratiţei.

Nimic nu o îngrozeşte mai tare pe autointitulata „femeie de succes” decât sfârâitul uleiului încins în tigaie sau mireasma cepei călite. Asta pentru că, în viziunea ei, cea mai sugestivă imagine a eşecului este gătitul în bucătăria proprie. Cine are succes se scaldă în bani, iar cine are bani mănâncă la restaurant. Consecinţa firească a raţionamentului: femeia de succes nu ţine în frigider decât iaurt şi apă plată cu lămâie, iar aragazul îl foloseşte drept suport pentru vaza cu trandafirii primiţi de la admiratori.

Efectul pervers al raţionamentului e transformarea neştiinţei în virtute fluturată public. Încurajate de discursul revistelor dedicate, care încep orice editorial cu „ştim că eşti ocupată şi bucătăria e pentru tine un mister”, divele dâmboviţene în devenire ajung se mândrească cu faptul că nu ştiu să gătească. „Nu le am fată eu p-astea cu bucătăreala gen, ce, eu sunt servitoare?! Face maică-mea de mâncare” auzi de la junele aspirante la statutul de femeie realizată.

Ce are aia în plus? Ce-a găsit la ea?

Schema asta funcţionează perfect în jurul vârstei de 20 de ani, când nurii tinereţii îi asigură zilnic oricărei domnişoare măcar câte o invitaţie la o şaorma cu absolut de toate, dacă nu câte o cină romantică într-un local de fiţe. Pretendenţii o mănâncă din priviri, se ghiftuiesc cu sărutări pătimaşe şi se satură cu o savarină la desert.

Însă, de la 30 de ani încolo, lucrurile încep să se complice. Invitaţiile sunt mai greu de obţinut, iar bărbaţii parcă ar vrea să rămână peste noapte. Unde mai pui că după un ciocofon ca de Revelion, îi apucă foamea taman atunci când până şi băieţii care livrează pizza din uşă în uşă sforăie adânc.

Brusc, lipsa totală de cunoştinţe în ale gastronomiei nu mai e deloc glamorous, iar iubitul nu mai râde amuzat când află că femeia lui de succes nu e în stare nici măcar să ducă la bun sfârşit o omletă, fără să dea foc blocului. Ba mai rău, după câteva nopţi de post negru şi dimineţi cu micul dejun luat la fast-and-furious-food, s-ar putea ca bărbatul să-şi caute fericirea aia care trece prin stomac în casa altei femei, cu mai puţin succes, dar cu mai multă mâncare în frigider. Atunci, printre lacrimi de furie şi  frustrare, partenera părăsită se va întreba sincer nedumerită: „ce are aia şi nu am eu?”. Răspunsul? O cratiţă şi abilitatea de a o folosi.

Oricât de uber-trendy ar părea, a nu şti să faci ceva nu e nicicând o calitate. Definirea statutului social prin prezentarea ignoranţei drept virtute rămâne o fractură logică penibilă, chiar dacă pare rodul îndoctrinării mediatice.

Etichete: fițe, oameni