„Sunt român şi nu sunt de vânzare” afirmă plini de mândrie patriotardă puţinii protestatari care încă mai degeră prin Piaţa Universităţii. Cum Boc a plecat şi Arafat s-a întors, nu le-au mai rămas prea multe revendicări în afara eternei lozinci „jos Băsescu” şi a fixaţiei pentru comerţul cu valori naţionale intangibile.
Admirabilă intenţia concetăţenilor noştri de a ne asigura că „noi nu ne vindem ţara”. Întrebările sunt: cine şi mai ales de ce ar vrea să o cumpere?
De altfel, presupunând că am intenţiona să ne scoatem pe piaţă, tot nu ne-ar asalta potenţialii cumpărători, având în vedere câtă reclamă negativă ne facem singuri. Cum deschide cineva un ziar, un site sau un televizor, nu află decât despre „PDL şi USL egal aceeaşi mizerie” [sic!], despre afacerile dubioase ale statului, despre drumurile proaste, despre sărăcia lucie, despre elevii analfabeţi, despre îmbătrânirea populaţiei, despre despăduriri, despre poluarea urbană, despre criza perpetuă şi lista ar putea continua la nesfârşit. Dacă aşa ne descriem singuri, ce logică are sloganul „noi nu ne vindem”? Cine ar cumpăra aşa un dezastru?
Aproape că nu trece zi în care să nu ne uităm cu jind în curtea vecinilor. Constatăm ba că finlandezii deszăpezesc mai cu spor, ba că albanezii construiesc autostrăzi trainice şi ieftine, ba că japonezii sunt muncitori şi nu fură, ba că bulgarii au litoral mai frumos. Păi dacă alţii se descurcă atât de bine şi noi atât de prost, de ce ne stropşim cu ură proletară de fiecare dată când o mare companie vrea să investească în România? Şi apoi, câţi dintre cei care îşi apără din vorbe „sărăcia şi nevoile şi neamul”, înjurând mărcile de import, n-au pus în gură măcar un iaurt Danone, o ciocolată Milka sau o Coca-Cola? Câţi circulă doar cu Dacia şi se îmbracă numai de la Conted Dorohoi?
Problema nu o constituie vrăjmaşii care bat la poarta ţării, cu portofelele în mâini, ci faptul că puţinii străini care se mai încumetă să pornească vreo afacere pe aici ori renunţă scârbiţi după vreo câteva luni, ori se învaţă iute cu sporturile autohtone: fuga de răspundere, 200 de metri şpagă, aruncarea greutăţii pe umerii altuia şi frecat mentă fără obstacole.
Murim cu ele în braţe
Trufaşi nevoie mare, noi nu ne dăm pământurile agricole. Preferăm să le lăsăm pârloagă. Noi nu ne scoatem la licitaţie celebrele fabrici şi uzine. Aşteptăm să ruginească toate, plătim paza, iar în final le dezmembrăm pentru a valorifica fierul vechi. Noi nu ne vindem drepturile de exploatare a resurselor din subteran. Las’ să zacă acolo nefolosite, dar să le ştim ale noastre.
În curând o să ajungem la vorba unuia dintre protestatari: „nu ne-a mai rămas decât mândria de vânzare”. Oare de pe urma ei o să ne iasă destui bani pentru nişte fesuri chinezeşti cu care să ne acoperim capetele goale?
wow, deci aia inca mai sunt acolo! nu-mi vine sa cred!!
Da, încă mai sunt câţiva. Dacă România ar avea şi nişte sportivi atât de bine motivaţi şi de rezistenţi, am câştiga Olimpiada de iarnă!
Romanii au spiritul asta de proprietate foarte bine dezvoltat, d-asta nu renunta atat de usor la terenuri, fabrici, case, bogatiile subsolului etc. Cred ca e o sechela din perioada comunista…asta e
Mă tem că e mai veche meteahna. Cam de pe vremea lui “otrăvesc fântânile” după care tot eu beau din ele, căci turcul a plecat de mult.
s-ar putea