Oricât de aberantă ar fi, o investiţie e preferabilă unei cheltuieli neproductive. O pârtie de schi în mijlocul pădurii e preferabilă majorării cheltuielilor de personal, iar un bazin de înot pe-o mirişte sătească face mai bine economiei decât creşterea pensiilor. Iată demonstraţia concretă.
Cheltuieli anuale (buget 2012):
- Salarii bugetari: peste 42 miliarde lei;
- Investiţii: sub 36,4 miliarde lei.
“Problema socialismului e că, până la urmă, termină de cheltuit banii altora”, spunea Margaret Thatcher, cel mai longeviv premier din istoria Marii Britanii. E un adevăr pe care guvernul Victor Ponta îl demonstrează ca la carte atunci când taie investiţiile şi induce deliberat insolvenţa unor companii de stat pentru a putea finanţa pomeni sociale. Decontul inconştienţei populiste de acum se va produce în următorii ani, când vom fi mai săraci cu fiecare leu dăruit de politicieni înainte de alegeri. Plus dobânda.
Lupta cu băieţii deştepţi din energie. Hai să producem şomeri
Camuflată sub sloganuri patriotard – proletare, comanda politică de intrare în insolvenţă a S.C. Hidroelectrica S.A. e un exemplu cum nu se poate mai bun. Declarativ, punerea pe butuci a celui mai mare producător de energie electrică e o vânătoare de “băieţi deştepţi”, Hidroelectrica vizând renegocierea contractelor existente. Practic însă, e doar o lovitură de imagine cu beneficii electorale şi daune colaterale în economia reală:
“Graţie” abilităţilor manageriale ale executivului USL, Construcţii Hidrotehnice Iaşi, o societate cu capital privat controlată de Asociaţia Salariaţilor (P.A.S.) dă afară peste jumătate dintre salariaţi. Numai anul trecut compania ieşeană a plătit statului impozit pe profit în valoare de 3,4 milioane de lei, fără a mai socoti celelalte “dări”: pensii – CAS, sănătate – CASS, şomaj – ANOFM, plus 16% reprezentând impozit pe veniturile din salarii. Brusc, cei 195 de oameni se transformă din plătitori la buget în consumatori de resurse. În acest timp, deştepţi fiind, băieţii vizaţi de haiducia guvernanţilor, s-au repoziţionat şi negociază relaxat cu noua putere.
Aproape 200 de salariaţi ai mediului privat transformaţi în şomeri dintr-un pix ministerial nu sunt mulţi. Ei spun însă o poveste, explică mecanismul de funcţionare al economiei. Atunci când tai investiţiile statului şi pentru a mări salariile unui aparat bugetar stufos, învechit şi ineficient, câştigi doar voturi. Nimic altceva. Dată fiind structura economiei româneşti, stimularea artificială a consumului intern aduce automat inflaţie şi creşterea deficitului comercial (diferenţa dintre valoarea exporturilor şi cea a importurilor). Guvernatorul Mugur Isărescu explică mai bine de ce povestea cu impulsionarea consumului e doar un basm frumos.
De altfel, şeful Băncii Centrale consideră că una dintre cele mai importante lecţii ale recentei crize economice e că politicienii trebuie să reziste tentaţiei de cumpăra voturi prin mărirea salariilor.
USL taie doar investiţiile glumeţe
Victor Ponta se laudă că n-a tăiat investiţii “serioase”. Cei aproape 200 de proaspeţi şomeri de la Conhidro Iaşi l-ar contrazice. În realitate, nu există investiţii “serioase” şi investiţii “neserioase”. Oricât de incredibil pare, chiar şi finanţarea unei pârtii de schi care traversează o pădure pustie antrenează efecte benefice. Nu doar firmele de partid câştigă, ci şi sutele de angajaţi fără culoare politică implicaţi în proiectare, defrişare, nivelare, transport, fabricare de materiale, excavare, paza şantierului ş.a.m.d. Toţi plătesc taxe şi impozite statului, astfel că o parte din bani se întorc la buget. Toţi au loc de muncă, aşa că nu primesc indemnizaţie de şomaj.
Direcţionând aceiaşi bani către majorarea veniturilor unor categorii neproductive, obţii câteva milioane de sufragii, creşterea importurilor de plasme fabricate în Coreea, legitimizarea cleptocraţiei prin vot şi un bonus de inflaţie în anii electorali. După ce câştigi alegerile, constaţi că Margaret Thatcher avea dreptate. Dacă banii risipiţi trebuie returnaţi creditorilor, e prea târziu.
eu abia aștept să văd primii indicatori economici care se pot datora/pot fi din cauza guvernului USL.
@Ratatouille, nu-i nevoie să mai aştepţi:
Rata anuala a inflatiei a crescut la 3,88% in luna august 2012, nivel maxim în acest an, indicele preturilor de consum majorandu-se in raport cu luna anterioara cu 0,51%.
In august 2012, fata de luna anterioara, preturile marfurilor alimentare au crescut cu 0,67%, cele ale marfurilor nealimentare cu 0,54%, iar tarifele serviciilor s-au majorat cu 0,12%. Rata anuală a inflaţiei a depăşit deja prognoza de 3,2% a Băncii Naţionale. (date oficiale)
În iunie 2012 rata anuala a inflatiei era de 2,04%, iar în in iulie a ajuns la 3%.
Victor Ponta a fost desemnat premier în 27 aprilie 2012, iar Cabinetul a fost învestit în data de 7 mai 2012. La o săptâmână distanţă, am scris asta: http://acru.ro/bugetari-inflatie/ . S-o fi confirmat?
P.S. Ne uităm şi la deficite, dacă vrei.
Serios, ca deja ma agaseaza “investitiile glumete” – poate cineva sa-mi indice vreo doua exemple de constructii de partii si piscine satesti oprite la tanc de vigilentul VP? Fiindca am o banuiala ca satele beneficiare erau niste amarate de conglomerate de pensiuni de 5 margarete, cam ca Moeciu de Jos, stiti?
Campania de investiţii fără plan de afaceri şi fără potenţialul generării de profit nu reprezintă o măsură capitalistă, ci una socialistă. (Pomenile electorale, pe de altă parte, nu sunt socialiste. Deci Hollande şi cu epigonul său Ponta îşi dau cu stângu’n dreptu’.)
Răposatul prof. Tony Judt a spus ceva de genul ăsta: ideea de investiţie profitabilă (teoretic datorată abilităţilor unui manager de la Stat sau privat într-un serviciu sau o industrie) este înşelătoare, şi cel mai bun exemplu e privatizarea British Rail între 1994 şi 1997. Nu e o dovadă de abilitate managerială să faci curse de la Londra la Edinburgh, orice prost e în stare de asta atâta vreme cât ştie că la fiecare capăt de linie se va umple trenul şi vor veni bani grei din bilete. Un gest cu adevărat demn de un vizionar este să suporţi costurile unui tren regional care să ajungă într-un sat uitat de lume, unde merg câţiva pensionari cu trenul o dată pe lună la oraş după cumpărături, ştiind că nu vei scoate niciodată un profit direct exprimabil în bani. Dar calea ferată e un serviciu social: ea uneşte toate colţurile ţării, permite schimbul de mărfuri şi de idei, îi ajută pe cei care locuiesc departe de metropole să se ducă la muncă sau să se aprovizioneze cu mărfuri, mai ales dacă nu au maşină, contribuie la reducerea poluării fiindcă publicul e mai puţin tentat să facă distanţe lungi cu maşina chiar şi atunci când o are. Există o formă de profit care nu poate fi tradusă direct în bani, fie ei lei, euro sau lire.
(Întâmplător, comuniştii spuneau ceva asemănător: dacă un Moromete nu are ocazia să meargă la şcoală, el poate fi oricât de inteligent, tot va rămâne să rânească la vite. Trebuie construit un sistem de învăţământ unificat, ca să ajungă în toate satele şi oraşele, chiar dacă asta costă bani care aparent nu se recuperează, astfel încât toţi să fie alfabetizaţi, ca să poată face meserii moderne şi să producă, să nu fie irosit potenţialul uman.)
Din nobilele idealuri ale socealizmului de care pomenea tovarăşu’ Rânjilă Minerescu a dezvoltat stânga modernă o teorie mai crackpot de felul ei care spune cam aşa: mai degrabă subvenţionezi transportul public cu 5 lei decât să cheltuieşti 10 lei pe poduri, tuneluri, lărgiri de străzi, parcări. Sau mai uşor e să dai 5 lei ca să construieşti o uzină care ambalează praful de pe tobă, decât să-i laşi pe băştinaşi să rămână şomeri, să se apuce de furtişaguri, beţii, droguri, bătăi, fiindcă atunci cheltuieşti 10 lei pe poliţie, firme de pază, camere video, spitale etc. Americanii au băgat la cap această ultimă teorie şi de aici a rezultat Paradoxul lui Leontieff: SUA era ţara cea mai bogată în capitaluri între 1945-1960, şi cu toate astea exporta produse care necesitau factorul de producţie muncă. Fiindcă aveau milioane de veterani de război şi alte milioane de fermieri scăpătaţi care trebuiau integraţi în piaţa modernă a muncii, absorbiţi de industrie, ca să nu se transforme în golani şi bandiţi. Idealul “casă suburbană pe credit, angajament la GM sau GE pe viaţă, sindicat, maşină cromată cu cozi de rândunică şi televizor în casă” e un rezultat al acestei politici.
~Nautilus
@Nautilus(4)
Da, presupunând că nu-ţi vei căuta calea de rulare, devenită bucăţi de şină, pe la Remat. Sau că respectivul tren se va întoarce cu banchetele, scrumierele şi becurile intacte. Iar controlorul va reveni din cursă nevătămat, fără să fi petrecut o noapte prin câmp, după ce a fost aruncat din tren pentru că a comentat prea mult când domnu’ şi-a stins ţigara pe mochetă.
Uneori, gândirea vizionară trebuie adaptată specificului local. Tony Judt se referea la Marea Britanie a secolului XX.
Cu o condiţie esenţială: banii de subvenţie să-i produci, nu să-i împrumuţi. Altfel, după ce vei fi întreţinut un timp himera unei bunăstări sociale venite de la “centru”, te trezeşti şi fără infrastructură şi cu transportul public în faliment. Bonus: băieţii cu furtişaguri, beţii, droguri şi bătăi vor avea de plătit datoria publică acumulată în perioada în care ambalau praful de pe tobă, deşi acum sunt şomeri.
“Da, presupunând că nu-ţi vei căuta calea de rulare, devenită bucăţi de şină, pe la Remat. Sau că respectivul tren se va întoarce cu banchetele, scrumierele şi becurile intacte. Iar controlorul va reveni din cursă nevătămat, fără să fi petrecut o noapte prin câmp, după ce a fost aruncat din tren pentru că a comentat prea mult când domnu’ şi-a stins ţigara pe mochetă.”
Nu, proful nostru exact la asta se referea (doar în Marea Britanie s-a inventat huliganismul ) :că Statul trebuie să suporte costul reparaţiilor şinei, reparaţiilor la banchete, înlocuirii becurilor, dar să existe tren foarte ieftin şi accesibil oricui până şi în ultimul sătuleţ, astfel încât transportul public să fie accesibil oricui, nu numai celor care pot plăti aşa cum e automobilul. Pentru el era un fel de justiţie socială. Şi, în mod extrem de bizar, această formă de justiţie socială care aduce aminte de “sistematizarea satelor” a lui Ceaşcă este foarte răspândită în America Latină, sub forma mişcărilor de populaţie spre ţinuturile până atunci virgine, faimoasa defrişare a Amazoniei pentru agricultură şi păşunat.
Un român obişnuit cu mobilele de lemn exotic din Bricostore ar zice că latino-americanii sunt cretini, cum să tai o sursă de lemn preţios ca să creşti vite şi să plantezi trestie de zahăr în locul ei? Asta fiindcă gândeşte în termeni europeni, de profit. Din punctul lor de vedere, e raţional: vor să scape de fomiştii lor din favelas, să îi trimită altundeva, oriunde. (Cine caută foto-reportajele din Columbia lui Oscar Robles Miranda, cu oameni într-o stare atât de rea încât puşi alături de ei aurolacii noştri de semafor par nişte domni, înţelege de ce.) Nu le convine să cheltuie pe ajutoare sociale, poliţie, firme de pază, asigurări care să suporte costurile a ceea ce se fură sau se distruge, e preferabil să renunţe la nişte mii de kilometri pătraţi de junglă şi să îi mute pe terenurile proaspăt defrişate.
Toate iniţiativele socialiste pornite de sus, de la fabricile care nu produceau nimic ale lui Ceaşcă până la venitul garantat de stat în Emirate, sunt nişte prostii când te uiţi la ele din afară, dar pentru cei dinăuntru aveau sens.
~Nautilus
“It’s so difficult for Sicily to rid itself of unneeded public workers that in the 1990s, the island’s government delegated Resais, a state-owned company nominally designed to promote regional development, to serve as a holding tank for employees who would otherwise be fired. At the time [continuarea aici]
~Nautilus