Unii oameni detestă liniştea. Când se lasă tăcerea încep le ţiuie urechile, îi ia cu furnicături pe sub piele, simt fierbinţeli pe ceafă şi ameţeli la nivelul neuronului. Se apucă să bată darabana, să joace Angry Birds pe telefonul mobil, să îşi strige în gura mare simpatia pentru echipa de fotbal favorită sau să urle pur şi simplu la lună, fredonând afon. Orice, numai să nu rămână singuri cu ecoul din propria cutie craniană.
Relaxarea în natură
După ce îşi petrec minim opt ore pe zi, cinci zile pe săptămână în uzine zgomotoase, în birouri gălăgioase sau în şcoli scăpate de sub control, spărgătorii de linişte se duc, zice-se, să se relaxeze. Calcă sub roţile maşinilor iarba verde a vreunei pădurici năpăstuite de soartă, încing grătarele, dau sonorizarea la maximum (se ştie!) şi încep să se cheme unii pe alţii în străvechiul stil al ciobanilor rătăciţi pe culmi de munte.
Bărbaţii ţipă la femei să le mai aducă tăciuni pentru foc, femeile ţipă la copii să nu mai alerge spre şosea, copiii ţipă unii la alţii şi astfel toată familia se bucură de frumuseţile naturii. Cam pe la chindie, cu burţile pline şi minţile aerisite, oamenii muncii se întorc acasă în acelaşi cor de zbierete, trimiteri la origini şi sfinţi coborâţi din calendar. De data asta, vorbele de duh sunt punctate de claxoane isterice şi împărţite cu dărnicie tovarăşilor de trafic care, ce să vezi, au dat năvală cu toţii pe acelaşi drum, fix la aceeaşi oră.
Liniştea căminului conjugal
Dacă vremea sau preţul benzinei nu permit o ieşire în aer liber şi nici nu se profilează vreo vizită în clubul “Jumping Eardrums”, atunci tot neamul se orientează spre paşnicele activităţi casnice. Bărbaţii se apucă să dea nişte găuri în pereţi, să bată nişte cuie sau să spargă nişte faianţă. Nu se face să piardă bunătate de zi liberă fără să-şi dovedească talentele de gospodari pasionaţi de bricolaj. Între timp, femeile pornesc televizorul, maşina de spălat, mixerul şi aspiratorul, apoi îşi răcnesc peste vacarmul aparatelor nemulţumirea că “nimeni nu ajută la treabă în casa asta”. Copiii o şterg în faţa blocului unde continuă să ţipe unii la alţii, antrenându-se pentru momentul când vor creşte mari şi vor avea voie la “Disco 149 decibeli”, unde urlatul la portavoce direct în pavilionul urechii pare o suavă şoaptă.
Când weekend-ul destins petrecut în familie se încheie, fanii gălăgiei fără frontiere adorm osteniţi în faţa televizorului pe ecranul căruia nişte senatori de la putere se contrazic aprig cu nişte deputaţi din opoziţie. Deodată o scurtă pană de curent opreşte şuvoiul de invective politice, iar liniştea care s-a lăsat brusc îi trezeşte în sudori reci pe gospodarii aţipiţi. După câteva clipe de panică buimacă, viaţa revine la normal. În camera lor, copiii au reînceput să ţipe unii la alţii.
A propos de zgomot, chiar nu inteleg cum vorbesc oamenii in club. Muzica aia iti face oricum creierii varza, tot ce iti mai lipseste e sa-ti urle unul in creieri “Bunaaaaa, ce faaaaci”
“Când se lasă tăcerea încep le ţiuie urechile, îi ia cu furnicături pe sub piele, simt fierbinţeli pe ceafă şi ameţeli la nivelul neuronului. ” – Excelent!
Tot din categoria asta fac parte şi ăia de s-apucă să tapeteze cu râuri de cuvinte spaţiul destinat comentariilor la postări de prin diverse bloguri – de regulă, aparte şi paralel de subiectul postării. Şi sunt în principal făpturi feminine – de-ţi vine să dai fuga la non-stopul de vizavi, sigur că s-a ieftinit berea şi bărbaţii au făcut-o lată, iar. Gălăgia e vitală, adică e certitudinea că mai sunt încă în viaţă. Ăştia întăresc bănuiala că teoria lui Darwin e corectă: ei chiar sunt descendenţii maimuţelor. Urlătoare.
@dama-de-pica, datul în taste produce, uneori, iluzia participării. Ca şi umblatul creanga pe străzi aglomerate şi (neapărat!) agitate.
Crezi că poluarea cu texte e o tentaţie căreia îi cad pradă mai degrabă doamnele şi domnişoarele?