Mai știți ce e Crăciunul?

A început sezonul creştinismului cu anasâna, al fericirii obligatorii şi al hărniciei impuse. În decembrie, cutuma religioasă ne sfătuieşte să fim mai buni, mai darnici şi mai iertători. Tot acum, convenţiile sociale ne cer să fim veseli, cheltuitori şi cu chef de petrecere. Asta în vreme ce tradiţiile de familie spun că nu trebuie să ne prindă sfârşitul anului cu casa necurăţată, masa neîncărcată şi moaca necosmetizată. Încolţiţi între coada cratiţei, coada măturii şi coada de la magazin, nu-i de mirare că, până la urmă, ne trezim mai răi, mai ursuzi şi mai fără chef ca niciodată.

Ţi-ai făcut planul de cadouri obligatorii? Trocul cu fundiţă

Şi cum să nu ne apuce toţi nervii bacovieni de iarnă când e vremea în care portofelele ni se golesc văzând cu ochii, pe când cadourile de convenienţă se adună precum steagurile lui Pristanda? Unul la şeful care te-a pus să munceşti în concediu, două la socrii care nu te-au vrut de ginere, unul la naşu’ Florea pe care nu l-ai mai văzut de le Bobotează, trei la colegii de birou, că şi ei te-au cadorisit anul trecut. Agende inutile, cravate impersonale, nenumărate coşuri cu vinuri şi prăjituri, toate se plimbă dintr-o parte într-alta a oraşelor într-un nesfârşit troc îmbrăcat în sclipici şi panglici colorate. Majoritatea darurilor oferite şi-au pierdut orice legătură cu simpatia sinceră sau cu dorinţa de a face o bucurie cuiva drag, ajungând să întreţină relaţii de afaceri, să etaleze avuţii ori pur şi simplu să respecte regula lui “aşa se face”

Iureşul Sărbătorilor ne agaţă încă de la prima sărmăluţă patriotică de 1 Decembrie şi nu ne mai dă drumul decât după ciorba de potroace post-revelion. Mai bine de o lună alergăm bezmetic cu beculeţele în ochi şi cu Hruşcă în urechi, încercând din răsputeri să ne distrăm “aşa cum se cuvine”, dar sfârşind prin a fi mai obosiţi şi mai nervoşi decât în toiul săptămânii de lucru. Suntem atât de preocupaţi să nu încălcăm vreun obicei, să nu omitem vreo tradiţie, să nu pierdem din vedere vreo regulă nescrisă, încât uităm singurul lucru care contează cu adevărat: să celebrăm Naşterea Domnului. Presupunând că am auzit vreodată despre asta.

Norma îngroapă esenţa. Ce înseamnă un Crăciun frumos?

Fiul lui Dumnezeu a venit pe lume într-un grajd sărăcăcios pentru că a vrut să ne înveţe modestia şi cumpătarea. Iosif şi Maria nu l-au aşteptat nici cu brazi împodobiţi, nici cu piftie, nici cu stive de cadouri poleite, nici cu jucării care urlă “ho-ho-ho” dacă le dai una după scăfârlie. Pe astea le-am tot adăugat noi de-a lungul timpului, până când aspectul sărbătorii a devenit mai important decât motivul ei.

Să fim mai buni nu înseamnă să trimitem doi euro prin SMS la 890, să fim mai darnici nu înseamnă să punem încă trei cutii cu bomboane pe lista de cumpărături şi să fim mai iertători nu înseamnă să ne rezumăm la o singură înjurătură de mamă când cineva ne suflă locul de parcare la hipermarket. Veselia nu trebuie musai însoţită de chiolhanuri indigeste, iar timpul petrecut cu familia nu se rezumă la câteva ore de vânzoleală printr-un mall şi jumătatea de ceas în care se desfac pacheţele colorate.

Un Crăciun frumos n-are nevoie decât de două lucruri: timp şi dragoste. Restul e doar zgomot.

Etichete: clișee, fițe, ipoCRIZiA, oameni, util