La întrebarea “ce este o persoană cu venituri mari?”, un neamţ v-ar răspunde că este un om care munceşte mult, consumă mult şi plăteşte impozite pe măsură. Un român v-ar spune că este un ciocoi care a supt sângele poporului, şi-a luat patru case pe şmen, trei maşini străine şi două amante blonde, iar acum le dă cu tifla inspectorilor de la fisc dintr-un fotoliu de parlamentar sau dintr-un hamac instalat pe o plajă însorită.
Ruşinea de a avea şi virtutea de a cere
Încă din copilărie suntem învăţaţi că nu e cuviincios să ai ceva mai mult decât media, iar dacă ţi se întâmplă să dobândeşti un exces e musai să-l distribui în stânga şi-n dreapta. Educatoarele îi dojenesc pe copiii care nu-şi împart bomboanele cu toată grupa, iar profesorii militează pentru introducerea conceptului de egalitate cu de-a sila în capetele elevilor. Televiziunile desfăşoară ample campanii de susţinere a “bieţilor” asistaţi (pensionari, bugetari, revoluţionari, foşti militari, securişti sau miliţieni), iar opinia publică se zvârcoleşte noaptea în somn de grija oamenilor simpli, săraci şi cinstiţi. Ca Ion Iliescu.
Problema e că undeva între ciocoii hâzi la suflet şi “bieţii” virtuoşi cu portofele declarativ goale şi mâini întinse există câţiva oameni care au reuşit să facă bani din muncă asiduă sau inteligenţă. Arareori, chiar din ambele. Pare greu de crezut, dar unii antreprenori chiar au idei oneste şi prospere, unii agricultori chiar ştiu să se păzească de secetă, unii investitori chiar finanţează întreprinderi prin bursă câştigând odată cu creşterea afacerii, iar unii salariaţi chiar lucrează pe brânci într-o companie de succes. Pare şi mai greu de crezut, însă ei chiar îşi plătesc impozitele către stat. În plus, finanţează cu sume semnificative chiar şi schema Ponzi cu pensii publice.
Cum afli dacă te califici pentru pomană electorală
Ofertă variată
Nu găseşti analist, jurnalist sau politician care să nu îşi plângă în pumni de necaz că România e săracă. Din păcate nimeni n-o stimulează să fie altfel. S-au ridicat Economate, s-au oferit subvenţii, s-au constituit fonduri de întrajutorare, venituri minime garantate, programe de asistenţă socială, toate în favoarea cetăţenilor cu venituri mici. S-a încurajat inflaţia pentru ca statul să poată acorda salarii umflate pe hârtie, s-au gândit formule de supra-impozitare, toate în defavoarea cetăţenilor care produc mai mult decât consumă şi ar putea economisi ceva. Până şi la Oltchim, angajaţii sunt plătiţi în funcţie de numărul orătăniilor din ograda sau vechimea maşinii deţinute, deşi cu toţii au muncit (sau au stat de pomană) la fel.
Şi atunci de ce să te mai speteşti muncind? În loc să mori pe baricade precum Raluca Stroescu, managerul de audit de la Ernst&Young ori ca Ramona Carmen Cîciu, programatoarea de la Ipsos Interactive Service, mai bine îţi iei o bere rece la promoţie, un mititel cald cu iz de campanie electorală şi aştepţi cuminte, pe canapea, pomana de la stat. Stai liniştit, ea va veni cu siguranţă pentru că eşti cât se poate de calificat ca s-o primeşti: ai drept de vot.
nu stiu cit este de adevarat ca suntem invatati de mici cu egalitarismul. Un alt curent spune ca educatia se face in sensul de a te ajunge, oarecum diferit de ce spui tu.
…Suntem învăţaţi de mici cu egalitatea impusă cu de-a sila prin metode specifice (filmuleţele cu adolescenţi bătuţi şi umiliţi care au ajuns în atenţia Parchetului sunt vârful aisbergului) fiindcă la noi nimeni nu a fost vreodată “egalitarist” în sensul adevărat al cuvântului, nici chiar în comunism în afara perioadei “raţiilor şi cozilor”, chiar şi când nu a avut resurse materiale a căutat titluri, funcţii, decoraţii, diplome, concursuri, orice te putea face să fii altceva decât pulimea. Meritul nu e important aici. Când împricinatul e elev sau student, dacă are nota 10 îl tratează de fraier pe cel cu 8, de bou pe cel cu 6 şi de aurolac pe cel cu 4.
Evident, asta încurajează competiţia şi e de dorit, pentru cineva care are interesul să aibă nota 10 şi să îi trateze de proşti pe cei care nu au. Sau pentru cineva care e sărac şi are interesul să devină bogat.
Când cel care decide nu are niciun interes în competiţie, cum sunt categoriile sociale filocomuniste (dăscălimea, în primul rând), care nu vor să fie nici “cul”, nici “flashy”, care ţin la relaţiile sociale şi familiale tradiţionale, va împiedica prin orice mijloace competiţia.
~Nautilus
@Nautilus, da, egalitarismul declarativ are ca efect pervers tocmai amplificarea competiţiei. Numai că fiind o luptă netransparentă, cu reguli nedefinite, competiţia e murdară.
Românii țin să epateze,nemții nu,dar are și Germania problemele ei ca orice stat.Problema noastră se poate corecta in vreo 3 generații.