Hackerii sustrag date confidenţiale şi le fac publice, autorităţile răspund şi divulgă imediat toate informaţiile legate de identitatea şi trecutul atacatorilor cibernetici. În special cele care n-au nicio relevanţă în raport cu fapta comisă.
Unii haiduci virtuali devin informatori, dar şi din rândul “serviciilor” răsar totdeauna surse anonime gata să scuipe informaţii.
Presa arde de nerăbdare să dezvăluie chiloţării cu vedete, în timp ce politicienii se pârăsc unii pe ceilalţi cu voluptate.
Patronii îşi spionează angajaţii până şi în străfundurile toaletei, dar cei concediaţi nu uită să copieze o bază de date a companiei pe care s-o pună pe Internet, aşa, ca să ştie lumea!
Administratorii de bloc îşi filmează vecinii la orice pas, in vreme ce locatarii de rând au mereu pregătită o poveste picantă despre preşedintele Asociaţiei de proprietari.
Nostalgia Securităţii îi bântuie pe unii primari, care îşi construiesc structuri dubioase cu detectivi sociali, ca să “colecteze informaţii” despre cetăţeni, pe care să le ciripească mai departe. Însă tot poporul s-a uitat în popoul lui Emil Boc, pentru că era “om cu funcţie”, iar lumea trebuia să-i ştie detaliile posteriorului.
Delaţiunea nu e doar un mod de viaţă, ci un scop în sine! Ochiul şi timpanul nu mai au alt ţel decât să strângă date ca să-l dăm în gât pe celălalt. Desigur, sub un pretext nobil. Pentru că delaţiunea e o artă.
